Cutiuţa cu amintiri

Stau şi mă gândesc ce să fac cu ea: conţine bileţele trimise/primite în şcoala generală unor/de la persoane extrem de importante la acea epocă (nu spui cine!), o bucată dintr-o cămaşă ruptă la plecarea unui coleg de liceu peste hotare (cum se proceda în anii ’90 la evenimente memorabile, de genul „sfârşitul clasei a VII-a”, pe respectiva bucată semnându-se colegul ce pleca şi urându-mi ceva de bine plus un „Nu te voi uita” destul de puţin credibil),  creaţiile mele şcolăreşti şi literare, creaţiile altor prieteni, la fel de şcolăreşti şi de literare, părticele de jurnal, felicitări, mărţişoare de la El nr. 1, El nr. 2, El nr. …, Prietena mea cea mai bună nr. 1, Prietena mea cea mai bună nr. 20, Mă place, dar mie îmi este indiferent ş.a.m.d., două jucării mici la care nu m-am putut hotărî să renunţ.

Prin extensie, cutiuţa mea cu amintiri mai conţine nişte manuale şi caiete de română, franceză, biologie, desen, muzică, matematică şi numaiştiuce, pe sistemul „Lasă, păstrează-le, să le arăţi copiilor tăi cu te ocupai în şcoala generală, că şi tu te-ai uitat pe caietele noastre şi ale bunicilor!” Adevărul e că mă fascinau acele caiete, mi se părea că vin din altă epocă, în care oamenilor li se revelau tot felul de adevăruri la care eu nu mai aveam acces, de aceea le citeam, le reciteam şi nu încetam să mă minunez – de faptul că tata învăţa literatură universală, de exemplu, o materie revolută în copilăria mea, iar că bunica avea un manual gros-gros, cât Istoria lui Călinescu, dar un pic mai mic ca lungime, manual ce îi servise la bacalaureat – găseam acolo câte-n lună şi-n stele, de la o geografie şi o istorie cenzurate (despre Basarabia şi Bucovina nu se vorbea sau mai bine-zis se vorbea, dar pasajele erau cenzurate cu tuş negru), până la noţiuni fabuloase de astronomie şi de zoologie –  îl citeam de parcă ar fi fost Petit Larousse sau o enciclopedie, după care îmi aduceam aminte că bunica dăduse bac-ul şi învăţase toate chestiile alea şi „mă stupefiam” din nou.

Cutiuţa mea cu amintiri mai conţine şi figurile unor oameni pe care i-am cunoscut în diverse ipostaze şi pe care i-am crezut prieteni sau duşmani pe viaţă. Cei mai mulţi dintre ei au ieşit încetul cu încetul din viaţa mea – unele ieşiri m-au durut (mult) şi m-au uimit. Pe altele nu le-am observat. Unii dintre aceşti oameni mi-au dat aripi – tot ei sunt şi cei care au ales să mă părăsească şi n-am înţeles de ce. Alţii m-au făcut să cred că nu sunt decât o piesă aruncată într-un imens malaxor în care jucam pentru ei, simultan şi alternativ, rolul de prieten, simplă cunoştinţă, amic, profesor, umăr pe care să plângă, model, inamic pe viaţă.

Cutiuţa mea cu amintiri mai conţine… Sunt multe în cutiuţă şi mă întreb ce să fac cu ele. Mă uit în cutie o dată, maximum de două ori pe an – şi de fiecare dată mă întreb: să le păstrez? să le arunc? Uneori amintirile de acolo mă amuză sau mă ajută să merg mai departe – de cele mai multe ori însă nu au niciun efect asupra mea.

Am o memorie scurtă – şi am constatat asta de multe ori. Mi se reproşează: cum, nu îţi mai aduci aminte asta? dar ţi-am mai povestit de câteva ori. Nu, nu îmi aduc aminte, dar pentru asta am scrisul, de aceea mă consider salvată. Scrisul este salvator. Nu simt decât rar nevoia să văd/ating acele lucruri, fluxul memoriei nu îmi este stimulat de atingeri, de vizual, cred că mai degrabă parfumurile mă fac să reacţionez.

Şi pentru o vizită bianuală sau pentru a crea un trecut potenţial interesant pentru urmaşii mei, are rost să păstrez toate obiectele din cutiuţă? Mă tot întreb.

Asimov reloaded

Aflu de pe ziare.com că se pune deja problema relaţiilor intime dintre oameni şi roboţi. Prea devreme? Probabil că nu, dacă ne gândim că la începutul anului 2009 oamenii de ştiinţă au anunţat că au creat roboţi care pot gândi, zice autorul articolului. Pe măsură ce tehnologia va avansa, probabil că roboţii vor deveni din ce în ce mai conştienţi de existenţa lor şi îşi vor cere drepturile.

Anna Russel, jurist la Universitatea San Diego, afirmă că trebuie să reflectăm în mod special asupra relaţiilor intime ce ar putea apărea între oameni şi roboţi şi la felul în care vom reacţiona dacă şi când roboţii vor cere libertate sexuală. Sistemul juridic va fi obligat să facă o diferenţă între cele două categorii (oameni, repectiv roboţi), fără să fie implicate prejudecăţile de naturi diverse, religia etc.

Deja ne gândim la asta… De fapt, subiectul îmi este cunoscut, mai mult decât cunoscut, dacă îmi aduc aminte de Isaac Asimov, de legile roboţilor, de „I, Robot”, de R. Daneel Olivaw şi de inspectorul de poliţie Elijah Bailey…  Şi de mulţi alţii… SF-ul mi se pare din ce în ce mai mult o poartă spre viitor. Ceea ce citeam în copilărie a devenit astăzi realitate. Sau chiar a depăşit-o.

„Update” 🙂 : Citesc, pe acelaşi site, că în 2007 un cercetător britanic, Davy Levy, a scris o teză de doctorat intitulată „Relaţii intime cu parteneri artificiali”, în care afirmă printre altele că roboţii vor deţine la un moment dat rolul de soţ/soţie (bazându-se pe lucrări din domeniul psihologiei, sexologiei, roboticii, interacţiunii om-computer). Teza a fost susţinută la Universitatea din Maastricht.