Nesimțire de metrou. Sau obișnuință de viață

Alaltăieri, miercuri, în metrou, urc la Obor. Mă duceam spre Piața Victoriei, cu gândul de a schimba apoi metroul, spre o altă linie. Aveam haina desfăcută, burtica destul de vizibilă, zic eu (aproape 7 luni). Mă rog, și fără burtică, situația de mai jos e hilară. Sau penibilă. Sau tragică. Depinde cum vreți s-o luați.

Intru în garnitura de metrou, observ un loc lângă doi tineri fițoși, genul macho man, cu ochelari de soare și picioarele lățite la maximum posibil. Pe scaunul pe care l-am crezut liber zăcea rucsacul unuia dintre ei. Întreb: ”E ocupat?”. Zice: ”Da!”. ”De cine?”, continui eu. ”De prietenul meu, care urcă peste o stație”. ”Și nu poți să-l iei de-acolo (ghiozdanul)?” ”Nu”.

”Da` luați-l, doamnă, și așezați-vă”, intervine un domn mai în vârstă, din spatele meu, care se și ridică apoi de pe scaun și se înfige în cei doi. ”Nu vedeți ce obraznici sunt? Dă-i locul doamnei, cum se poate așa ceva?”, continuă domnul și începe să tragă de ghiozdanul maciomenului, care nu voia cu niciun chip să-l ia de pe scaun. ”Da` nu poți să mă rogi frumos?”, zbiară fițosul, cerând adică ”manere” de la ”domnul grobian” (vorba lu` nenea Iancu), dar tutuindu-l pe acesta fără jenă. Apare și bodyguardul metroului sau cum îi zice lui, intervine și el și, pe scurt, locul se eliberează.

În timpul acesta, o ”doamnă” mai în vârstă, dar nu foarte în vârstă, care urmărise scena, vine lângă mine, se ține de bara de care mă țin eu și când dau să mă așez, țup, se-așază dumneaei. Rămân perplexă. Mă uit urât la ea și zice degajată: ”Ce, voiați să vă așezați?” ”Păi asta intenționam!” ”Vreți să mă ridic?” ”Nu, Doamne ferește, stați acolo, dacă tot v-ați așezat!”

Aproape îmi dădeau lacrimile, dar m-am stăpânit până la ”Victoriei”, unde am coborât. Până atunci, n-am văzut niciun ”tovarăș” să se urce și să stea pe scaunul pentru care se luptase cu atâta vitejie maciomenul.

Și acum stau și mă-ntreb: să mă supăr pe nesimțitul cu ochelari de soare care, cu atâta tupeu, îmi nega dreptul de a sta jos în favoarea unui obiect neînsuflețit sau pe femeia de 60 de ani, cu pretenții de doamnă, care mi-ar fi făcut mie cu siguranță observație în tramvai sau în troleibuz dacă nu m-aș fi ridicat să-i cedez locul? Femeie care de altfel este și responsabilă de educația multor troglodiți precum cel lângă care tocmai se așezase.

În toată povestea asta, îmi este rușine, foarte rușine că, sufocându-mă de indignare și de frustrare, am uitat să-i mulțumesc domnului care a sărit și s-a luptat să-mi obțină un loc.

Întâlnim lecții de viață la tot pasul, totul este să vrem să le observăm…

Reclame

Ce va fi peste 30 de ani?

Probam niște pantaloni de graviduță (am luat termenul de pe forumuri, ”gravidă” sună prea serios) la mama acasă, pentru că o rugam să-mi dea niște ”semne” la ei, să-i ducă la scurtat.

Se uita mama cu admirație la pantalonii mei cu burtică (elastic în partea de sus, cine știe cunoaște 🙂 ) și zice: ”Măi mami, ce de lucruri s-au mai inventat acuma pentru femeile gravide. Pe vremea mea nu existau, purtam ce îmi (mai) venea… Tot felul de haine și hăinuțe!”

Stau și mă întreb acum (știu că n-am descoperit America!) de ce-o să mă mir eu oare peste 20-30 de ani, când copilul meu va avea un copil? Oare cum vom fi noi peste 30 de ani? Ce tehnologie va fi, ce evoluție a omenirii?



 

Poate mai găsesc postul ăsta peste 30 de ani și îl updatez. 🙂

Little addictive kitty

Desigur, nu putem trece peste aşa ceva: :)

Pisicuţa gri care cere să fie mângâiată pe burtică! Am citit despre ea că de fapt nu e aşa cute, în sensul că are o personalitate foarte puternică, ştie exact ce vrea şi îşi cam comandă stăpânii.
De asemenea, o cunoştinţă zicea despre clipul ăsta că e adictiv. Trecând peste barbarismul care îmi zgârie urechile, am constatat că are dreptate. Da, după ce m-am uitat o dată la el, îl mai pun o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… Şi doar îl ştiu pe dinafară!
Să ne uităm, aşadar, la addictive kitty!