Cutiuţa cu amintiri

Stau şi mă gândesc ce să fac cu ea: conţine bileţele trimise/primite în şcoala generală unor/de la persoane extrem de importante la acea epocă (nu spui cine!), o bucată dintr-o cămaşă ruptă la plecarea unui coleg de liceu peste hotare (cum se proceda în anii ’90 la evenimente memorabile, de genul „sfârşitul clasei a VII-a”, pe respectiva bucată semnându-se colegul ce pleca şi urându-mi ceva de bine plus un „Nu te voi uita” destul de puţin credibil),  creaţiile mele şcolăreşti şi literare, creaţiile altor prieteni, la fel de şcolăreşti şi de literare, părticele de jurnal, felicitări, mărţişoare de la El nr. 1, El nr. 2, El nr. …, Prietena mea cea mai bună nr. 1, Prietena mea cea mai bună nr. 20, Mă place, dar mie îmi este indiferent ş.a.m.d., două jucării mici la care nu m-am putut hotărî să renunţ.

Prin extensie, cutiuţa mea cu amintiri mai conţine nişte manuale şi caiete de română, franceză, biologie, desen, muzică, matematică şi numaiştiuce, pe sistemul „Lasă, păstrează-le, să le arăţi copiilor tăi cu te ocupai în şcoala generală, că şi tu te-ai uitat pe caietele noastre şi ale bunicilor!” Adevărul e că mă fascinau acele caiete, mi se părea că vin din altă epocă, în care oamenilor li se revelau tot felul de adevăruri la care eu nu mai aveam acces, de aceea le citeam, le reciteam şi nu încetam să mă minunez – de faptul că tata învăţa literatură universală, de exemplu, o materie revolută în copilăria mea, iar că bunica avea un manual gros-gros, cât Istoria lui Călinescu, dar un pic mai mic ca lungime, manual ce îi servise la bacalaureat – găseam acolo câte-n lună şi-n stele, de la o geografie şi o istorie cenzurate (despre Basarabia şi Bucovina nu se vorbea sau mai bine-zis se vorbea, dar pasajele erau cenzurate cu tuş negru), până la noţiuni fabuloase de astronomie şi de zoologie –  îl citeam de parcă ar fi fost Petit Larousse sau o enciclopedie, după care îmi aduceam aminte că bunica dăduse bac-ul şi învăţase toate chestiile alea şi „mă stupefiam” din nou.

Cutiuţa mea cu amintiri mai conţine şi figurile unor oameni pe care i-am cunoscut în diverse ipostaze şi pe care i-am crezut prieteni sau duşmani pe viaţă. Cei mai mulţi dintre ei au ieşit încetul cu încetul din viaţa mea – unele ieşiri m-au durut (mult) şi m-au uimit. Pe altele nu le-am observat. Unii dintre aceşti oameni mi-au dat aripi – tot ei sunt şi cei care au ales să mă părăsească şi n-am înţeles de ce. Alţii m-au făcut să cred că nu sunt decât o piesă aruncată într-un imens malaxor în care jucam pentru ei, simultan şi alternativ, rolul de prieten, simplă cunoştinţă, amic, profesor, umăr pe care să plângă, model, inamic pe viaţă.

Cutiuţa mea cu amintiri mai conţine… Sunt multe în cutiuţă şi mă întreb ce să fac cu ele. Mă uit în cutie o dată, maximum de două ori pe an – şi de fiecare dată mă întreb: să le păstrez? să le arunc? Uneori amintirile de acolo mă amuză sau mă ajută să merg mai departe – de cele mai multe ori însă nu au niciun efect asupra mea.

Am o memorie scurtă – şi am constatat asta de multe ori. Mi se reproşează: cum, nu îţi mai aduci aminte asta? dar ţi-am mai povestit de câteva ori. Nu, nu îmi aduc aminte, dar pentru asta am scrisul, de aceea mă consider salvată. Scrisul este salvator. Nu simt decât rar nevoia să văd/ating acele lucruri, fluxul memoriei nu îmi este stimulat de atingeri, de vizual, cred că mai degrabă parfumurile mă fac să reacţionez.

Şi pentru o vizită bianuală sau pentru a crea un trecut potenţial interesant pentru urmaşii mei, are rost să păstrez toate obiectele din cutiuţă? Mă tot întreb.

Reclame

I Have No Mouth… ştiţi continuarea

Un tânăr belgian de 23 de ani a avut un accident de maşină. A fost internat la spitalul din Liège, cu diagnosticul comă vegetativă. Asta s-a întâmplat acum 26 de ani, în 1983. Timp de 23 de ani Rom Houben a trăit cu acest diagnostic. După care, acum trei ani, în timpul unor teste desfăşurate la Universitatea din Liège, s-a descoperit că, de fapt, creierul său funcţiona perfect într-un corp paralizat. Doctorul Steven Laureys a demonstrat că Rom Houben era perfect conştient de tot ce i se întâmpla, numai că nu putea să reacţioneze, fiind ţintuit şi la propriu, şi la figurat – atât în pat, cât şi de diagnosticul pe care îl primise în urmă cu 23 de ani.

Din 1983, Houben era conştient. Cu alte cuvinte starea de conştienţă nu a dispărut în tot acest timp, poate doar în momentul accidentului şi imediat după (cred). Cuvintele nu pot descrie frustrarea pe care o simţeam. N-o să uit niciodată ziua în care a fost identificată problema pe care o aveam. A fost ca o a doua naştere, sunt mărturisirile lui. Acum pot să citesc, pot să vorbesc cu prietenii mei pe Internet şi pot să profit de viaţa mea, pentru că oamenii ştiu că nu sunt mort.

Rom Huben poate să comunice prin intermediul unui sistem informatic, dar nu poate părăsi spitalul în care a fost primit, în apropiere de Bruxelles.

Steven Laureys, doctorul care a descoperit ce i se întâmpla acestui pacient, a publicat un studiu în revista BMC Neurology în care arată că aproximativ 40% dintre pacienţii despre care se crede că sunt în comă vegetativă sunt greşit diagnosticaţi. De fapt, sunt în ceea ce se numeşte stare de conştienţă minimă. Cu alte cuvinte, sunt prizonierii propriului corp, care nu îi mai ascultă, ei păstrându-şi intacte multe, dacă nu toate funcţiile cerebrale. Deci sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă, văd, aud ce este în jurul lor, au memorie, imaginaţie, dar nu se pot manifesta. Nu-şi pot face cunoscute gândurile, sentimentele, emoţiile. Ce stare poate fi mai îngrozitoare decât asta? Să fii în viaţă şi totuşi să nu fii? Să nu ştie nimeni că nu eşti doar un corp ţinut în viaţă de aparate, ci o fiinţă, o conştiinţă? Să nu poţi striga, să îi faci pe ceilalţi să ştie de tine, pentru că nu ai gură, ca în povestirea lui Harlan Ellison? (I Have No Mouth, and I Must Scream Internet Archive’s backup Ellison’s story on scifi.com)

Steven Laureys este un erou.

Descoperirea lui a relansat dezbaterile pe tema eutanasiei. Cum poţi să pui capăt unei vieţi pe care o crezi terminată, acum, că ai aflat asta?

Îmi aduc aminte de cazul lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef la revista Elle, care a suferit un accident vascular ce i-a provocat o comă profundă, apoi l-a făcut să sufere de sindromul locked-in (nu ştiu cum l-aş putea traduce, poate sindromul captivităţii în sine, al închiderii în propriul corp). Bauby nu putea decât să mişte pleoapa stângă şi astfel a dictat mai multe pagini despre sentimentele sale în faţa bolii şi nu numai. Clipea o dată pentru da, de două ori pentru nu. Memoria şi imaginaţia nu îi erau afectate. Deci avea corpul, aproape inutil, în care erau captive sufletul şi raţiunea: corpul asemeni unui echipament de scafandru, închis etanş, şi spiritul care pâlpâia şi se zbătea să se facă auzit, fluturele. Două metafore care reprezintă titlul cărţii ce a fost realizată plecând de la acele clipiri ale pleoapei, Scafandrul şi fluturele, publicată în 1997. Ce putere are clipirea unei pleoape… La zece zile după publicarea cărţii, Bauby s-a stins.

Îmi mai aduc aminte şi de alte cazuri – pe acestea nu le cunosc prea bine, poate voi reveni asupra lor după ce citesc mai multe. Este vorba despre oameni din ale căror cumplite mărturisiri afli că anestezia nu a funcţionat corect în timp ce au fost operaţi şi care au fost conştienţi în timpul operaţiilor, simţind durerea pe viu – numai că erau paralizaţi. Erau probabil în ceea ce doctorul Steven Laureys a numit stare de conştienţă minimă, deci au auzit tot ce s-a discutat în jurul lor şi au simţit fiecare particulă de durere, fără să poată spune cuiva acest lucru, decât după ce operaţia se încheiase şi efectul paralizant al anesteziei trecuse. Cum supravieţuieşti unei astfel de experienţe?

I Have No Mouth, and I Must Scream…