În carusel, în fiecare zi

Să fii profesor e ca şi cum te-ai urca într-un carusel: pleci într-o dimineață de-acasă cu lecțiile „făcute” (la propriu şi la figurat), plină de energie şi de optimism (în ciuda salariului mic pe care îl primeşti pentru sufletul, transpirația, carnea şi sângele pe care le laşi la şcoală), soarele străluceşte sus pe cer, intri fericită în clasă, începi să organizezi ora de curs cu zâmbetul pe buze şi deodată tot elanul se face țăndări: elevii se uită la tine apatici/ bosumflați/ obosiți/ nervoşi, îți pun întrebări de genul „Opera asta intră la Simulare?”, „Subiectul ăsta ne trebuie pentru Bac?”, neagă că au avut o temă pe care tu ştii sigur că le-ai dat-o (vine apoi, în pauză, o fetiță frumoasă şi conştiincioasă care îți confirmă că aşa e, le-ai dat tema respectivă, iar colegii ei au vrut să te păcălească), întârzie la oră şi intră câte unul, câte doi, din 5 în 5 minute şi ridică plictisiți din umeri când îi întrebi care este motivul, vorbesc mult, pe grupuri, şi îţi este absolut imposibil să îi stăpâneşti, pentru că atunci când te duci în spate vorbesc cei din față şi invers, de îți țiuie creierii şi te întrebi unde s-au dus toate metodele pedagogice învățate în facultate şi la milioanele de cursuri de perfecționare, iar apoi visezi, cu un rânjet sardonic pe față, cum ar fi dacă le-ai pune tuturor căştile pe urechi şi ai da „Du hast” sau „Master of Puppets” la maximum…
Viziunea asta te mai alină, râzi pe interior de gândurile „crazy” pe care le-ai avut, te duci acasă, te descarci de nervi pe membrii familiei, dacă mai ai energie, ei se uită la tine cu milă sau cu enervare, depinde de propriul grad de frustrare, apoi te prăbuşeşti în bucățele, pe podea.
Zaci acolo până dimineața, când începi să te recompui, te aduni, te refaci, ca Robert Patrick în „Terminator II”, îți iei un aer hotărât, o să fii dură de-acum înainte, n-o să-ți mai pese de reacțiile lor şi-o să predai indiferent ce şi cum.
Eşti încă plină de speranțe, dar undeva, acolo, într-un ungher, s-a strecurat şi-un strop de frică (Dacă nu eşti o profă suficient de bună ca să-i înțelegi şi să-i motivezi? Dacă nu te plac deloc sau chiar te urăsc, pe tine şi materia ta? Dacă aşa va fi întreaga societate de mâine, imobilă, apatică, lipsită de visuri?)…
Apoi, în această a doua dimineață, când stările astea amalgamate îți furnică sufletul şi mintea, pleci spre şcoală, urci în troleibuz, cobori din troleibuz, traversezi strada, te uiți fix spre poarta liceului, ca şi cum ai căuta un punct de sprijin, nu vezi nimic, nici în stânga, nici în dreapta şi deodată… iată-i! Grupuri-grupuri, mult mai înalți şi mai subțiri decât tine (de parcă s-ar hrăni doar cu aer şi cu informații din rețelele de socializare), purtând haine negre, blugi mulați şi rupți, cu plete fluturânde de Ilene Cosânzene (fetele), paşi hotărâți şi râsete sonore (băieții), doi sau trei sau mai mulți împreună… Te zăresc, la ora 7,30, pe bulevard, unii îți fac cu mâna, apoi se-apropie, tu îi urmăreşti cu atenție, ca într-un film derulat cu încetinitorul, au ajuns lângă tine şi-ți spun cu nişte voci cristaline, ireale, de desene animate cu personaje „always happy”, cuvinte precum: „Bună dimineața, doamna!” „Ce mai faceți, doamna?” sau „Ne vedem la oră!” Iar tu le răspunzi la salut, cu inima pulsând în piept, şi-ți dai seama instantaneu că totul va fi bine, că toate lecțiile vor merge perfect, toți copiii vor fi concentrați, activi, politicoşi şi amabili şi că nimeni în tot Universul nu e un profesor mai bun decât tine.

Reclame

Acel moment…

Acel moment în care te uiți şi te uiți la elevi… şi aştepți să se potolească… ei, nu şi nu… mai zici o dată, mai zici de două, după care nu mai poți, deşi ți-ai promis să nu foloseşti astfel de metode: „Scoateți o foaie, vă rog!”
Le dai test de verificare a lecturii, cu întrebări mai greuțe, mai uşurele… se potolesc, până la urmă.
Tu respiri uşurată. Poți, în sfârşit, să faci prezența (măcar!). Li se lungesc fețele, se uită la tine, se uită la foaie, se uită la tine (cu privirea „De ce, doamna, de ce?”), tu mormăi printre dinți „Când eram noi la liceu, ne dădea dirigu’ să facem trei probleme cu câte trei subpuncte, din Gazeta Matematică erau problemele, că m-am ambiționat să dau la Mate-Fizică, ce ştiți voi, io vă dau parfum, cică „Cum se numea Lăpuşneanul după ce s-a călugărit”, floare la ureche, dragii mei, nu mai miorlăiți”.
Te uiți la ceas, au trecut 5 minute, îi mai laşi 5, că eşti miloasă, deşi le-ai dat doar 5 întrebări, din care 3 cu răspuns închis. Apoi strângi foile, deodată li se luminează ochii, asta e, ce să facem, nu ştim, nu ştim, poate nu ni-l trece doamna.
Verifici repede răspunsurile cu ei, au ştiut 3 sau 4 răspunsuri din 5, se bucură şi îți trântesc: „A fost distractiv, doamna! Să mai dăm şi data viitoare!” Poftim? What’s wrong with you???
🤔🤨😋😋😋😜😜😜🤪🤪🤪😱😱😱🤓🤓🤓

Nu beau cafea şi nici ceai verde

Nu beau cafea şi nici ceai verde (hipertensiune, mii de lucrări corectate, mii de rapoarte completate, stresul cotidian etc.). Folosesc doar cremele recomandate de medicul dermatolog. Beau foarte rar vin. Nu mă înnebunesc după cozonac. Bomboanele încerc să le evit, cam e cazul. În general, port bijuteriile pe care mi le-am ales singură sau pe care le-am primit de la membrii familiei (cu mici şi dragi excepții). Dacă îmi aduci un deodorant sau un gel de duş, mă întreb dacă nu cumva miros urât. Îngeraşii, zânele, ursuleții din plastic, puf, textile, ceramică, rămurele uscate, dovezi ale unui kitsch perfect, ajung inevitabil la gunoi. La fel, coronițele din plastic verde cu fundițe roşii.
Oricum aş aborda problema, nu e legal, moral, creştinesc etc. să îți accept cadourile, indiferent din ce bune intenții ar proveni ele.
Aşa că, dragul meu elev, stimate părinte al dragului meu elev, păstrați-vă banii şi folosiți-i cu cap şi suflet. Fie îi investiți în educația copilului, fie îi direcționați către o cauză nobilă, caritabilă. Sunt o mulțime de oameni care au nevoie de noi, nu doar acum, când vine Crăciunul, dar e drept că în aceste zile îi vedem mai bine, ne sunt mai aproape. Duceți-vă şi ajutați-i, mă veți face fericită instantaneu.
Cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit de la voi sunt din următoarele categorii: o felicitare pe care ați scris doar câteva cuvinte, dar au semnat toți elevii clasei, o floare din hârtie, împletită pe loc, prin metoda origami, atunci când ați aflat că era ziua mea, fotografii cu noi toți, momentul în care o clasă întreagă s-a ridicat în picioare, după câteva clipe de tăcere mormântală, şi a început să cânte „La mulți ani!”, felul în care ați început să plângeți la balul de la finalul clasei a XII-a, clipele în care mi-ați spus „Mă simt bine la orele dumneavoastră, Doamna!”. Şi, desigur, acel mic, foarte mic detaliu, care face o foarte mare diferență: felul în care strigați „Vine Doamna!”. Nu „Profa”. „Doamna”.
Atât.

 

Publicat pe pagina mea de Facebook pe 22 noiembrie 2018

Am fost o elevă de nota 10 în perioada comunistă

Am fost o elevă de nota 10 timp de 8 ani, în perioada comunistă, am înmagazinat hălci de cunoştințe, am scris kilometri de teme, am cântat de un milion de ori imnul de stat, cu privirile ațintite asupra portretului conducătorului iubit, am participat la „n” manifestări festiviste şi la zeci de concursuri şi olimpiade, iar acum urăsc fiecare încercare de impunere a voinței asupra mea şi mă întreb, cu mirare, de ce ar face asta „copiii” mei, în această epocă supraaglomerată de informație… Sigur e că n-o să îi uit niciodată pe profesorii care ne-au obligat să gândim, nu să memorăm, să fim creativi, să ne cercetăm sufletele pentru a ne înțelege şi pentru a înțelege, astfel, lumea… Când deschid, azi, uşile unor clase şi văd atâtea chipuri zâmbindu-mi, într-o zi în care nici eu nu mi-aş zâmbi, într-o zi în care nu mi se pare că sunt nici bună, nici deşteaptă, nici talentată, nici într-un fel – mă gândesc că totuşi am făcut ceva bine în meseria aceasta…

Publicat pe pagina mea de Facebook, pe 21 noiembrie 2018.

Învățământul românesc nu e la pământ

Vreau să spun doar un lucru: învățământul românesc nu e la pământ. Sunt profesor, dar înainte de toate sunt om şi sunt sinceră cu mine: nu aş putea rezista în meseria asta dacă nu aş avea nicio speranță. „Copiii” mei, adică elevii mei (dar nu cunosc niciun profesor care să le spună altfel decât „copii” şi „ai mei”) îmi dau motive în fiecare zi să mă întorc cu drag, cu nerăbdare, cu pasiune la şcoală. Sunt frumoşi, deştepți, curioşi, puşi pe farse, vii, neastâmpărați, pontoşi, irezistibili, nesiguri, emotivi, în căutare de afecțiune, de modele, de repere, de siguranță. Mor de ciudă uneori că nu am suficient timp să concep lecții atât de atrăgătoare şi de folositoare pe cât ar merita ei. Mă sufoc uneori în programă şi în conținuturi încărcate ce n-au legătură cu realitatea, răguşesc de cât repet „eu nu vă dictez comentarii, începeți să vă documentați, să gândiți şi să scrieți singuri”, obosesc sub presiunea părinților care ştiu mai bine decât mine ce şi cum trebuie predat, mă scufund într-o mare de hârtii inutile, dar toate acestea pălesc în fața unei voci mici care spune la finalul orei: „Doamna, mi-a plăcut mult ora asta” sau „Mai facem aşa şi data viitoare?”
Ei sunt copiii noştri, sunt aici, acum, şi vor ca şi noi să fim AICI, ACUM, CU EI. Să le spunem că DOAR EI sunt importanți, că doar ei contează, că ne bucurăm atât de mult că suntem împreună timp de o oră şi că vrem să vorbim despre aceleaşi lucruri. Şi că ştim că le este greu, dar o să treacă. Şi dacă-i vedem trişti, abătuți, speriați, nesiguri, putem să lăsăm deoparte stilurile funcționale sau arta narativă a lui Sadoveanu şi să le vorbim despre marile poveşti de dragoste ale lumii, să citim corespondența marilor scriitori, „Legendele Olimpului” sau un roman contemporan. Ce vor ei. Numai să citească şi să se regăsească în ceea ce citesc.
Pentru copiii aceştia, care au nevoie de noi, ne întoarcem la şcoală. Zi după zi. E o muncă titanică. Nu vor fi nici Eminescu, nici Călinescu. Nici nu trebuie să fie. E suficient să se exprime corect, logic, fluent, să redacteze un proces-verbal, o cerere, să facă o sinteză, o paralelă, un eseu argumentativ. Şi să CITEASCĂ. Mult, orice.
Aceştia sunt copiii de azi şi sunt la fel în toată țara, în toată lumea. Te privesc senin în ochi şi butonează febril pe sub bancă, râd pe la spatele tău când pot, preferă să vadă filmul în loc să citească romanul, dar te şi „ating” la suflet când strigă deodată „Doamna, acum am înțeles!”, când vin cu teme suplimentare din proprie inițiativă, pentru că i-a pasionat ce ați discutat ora trecută, sau când scriu în 5 minute o poezie cu care, culmea, câştigă şi premii la vreun concurs de creație.
Toți au nevoie de modele, de repere, de iubire, de respect. Dacă fiecare profesor observă asta şi îşi face datoria acolo unde se află, după puterile lui, învățământul românesc nu va cădea la pământ, în ciuda tuturor hibelor care îl parazitează. De atât este nevoie: să le arăți copiilor că îți pasă de ei şi că iubeşti ceea ce faci. Restul… e hârțogăraie.

 

Publicat pe pagina mea de Facebook, pe 13 noiembrie 2018.

După patru ani…

N-am mai scris de o vecie aici, dar imboldul a reapărut. Așa că… iată o postare scurtă, mai precis un citat din piesa „Iona”, pe care o recitesc zilele acestea:

Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele atât de repede, încât părem gălăgioși”.

(Iona, Marin Sorescu, 1968)

 

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The new Boeing 787 Dreamliner can carry about 250 passengers. This blog was viewed about 810 times in 2012. If it were a Dreamliner, it would take about 3 trips to carry that many people.

Click aici pentru a vedea raportul complet.