Publicat în O lume atât de mare

I Have No Mouth… ştiţi continuarea

Un tânăr belgian de 23 de ani a avut un accident de maşină. A fost internat la spitalul din Liège, cu diagnosticul comă vegetativă. Asta s-a întâmplat acum 26 de ani, în 1983. Timp de 23 de ani Rom Houben a trăit cu acest diagnostic. După care, acum trei ani, în timpul unor teste desfăşurate la Universitatea din Liège, s-a descoperit că, de fapt, creierul său funcţiona perfect într-un corp paralizat. Doctorul Steven Laureys a demonstrat că Rom Houben era perfect conştient de tot ce i se întâmpla, numai că nu putea să reacţioneze, fiind ţintuit şi la propriu, şi la figurat – atât în pat, cât şi de diagnosticul pe care îl primise în urmă cu 23 de ani.

Din 1983, Houben era conştient. Cu alte cuvinte starea de conştienţă nu a dispărut în tot acest timp, poate doar în momentul accidentului şi imediat după (cred). Cuvintele nu pot descrie frustrarea pe care o simţeam. N-o să uit niciodată ziua în care a fost identificată problema pe care o aveam. A fost ca o a doua naştere, sunt mărturisirile lui. Acum pot să citesc, pot să vorbesc cu prietenii mei pe Internet şi pot să profit de viaţa mea, pentru că oamenii ştiu că nu sunt mort.

Rom Huben poate să comunice prin intermediul unui sistem informatic, dar nu poate părăsi spitalul în care a fost primit, în apropiere de Bruxelles.

Steven Laureys, doctorul care a descoperit ce i se întâmpla acestui pacient, a publicat un studiu în revista BMC Neurology în care arată că aproximativ 40% dintre pacienţii despre care se crede că sunt în comă vegetativă sunt greşit diagnosticaţi. De fapt, sunt în ceea ce se numeşte stare de conştienţă minimă. Cu alte cuvinte, sunt prizonierii propriului corp, care nu îi mai ascultă, ei păstrându-şi intacte multe, dacă nu toate funcţiile cerebrale. Deci sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă, văd, aud ce este în jurul lor, au memorie, imaginaţie, dar nu se pot manifesta. Nu-şi pot face cunoscute gândurile, sentimentele, emoţiile. Ce stare poate fi mai îngrozitoare decât asta? Să fii în viaţă şi totuşi să nu fii? Să nu ştie nimeni că nu eşti doar un corp ţinut în viaţă de aparate, ci o fiinţă, o conştiinţă? Să nu poţi striga, să îi faci pe ceilalţi să ştie de tine, pentru că nu ai gură, ca în povestirea lui Harlan Ellison? (I Have No Mouth, and I Must Scream Internet Archive’s backup Ellison’s story on scifi.com)

Steven Laureys este un erou.

Descoperirea lui a relansat dezbaterile pe tema eutanasiei. Cum poţi să pui capăt unei vieţi pe care o crezi terminată, acum, că ai aflat asta?

Îmi aduc aminte de cazul lui Jean-Dominique Bauby, redactor-şef la revista Elle, care a suferit un accident vascular ce i-a provocat o comă profundă, apoi l-a făcut să sufere de sindromul locked-in (nu ştiu cum l-aş putea traduce, poate sindromul captivităţii în sine, al închiderii în propriul corp). Bauby nu putea decât să mişte pleoapa stângă şi astfel a dictat mai multe pagini despre sentimentele sale în faţa bolii şi nu numai. Clipea o dată pentru da, de două ori pentru nu. Memoria şi imaginaţia nu îi erau afectate. Deci avea corpul, aproape inutil, în care erau captive sufletul şi raţiunea: corpul asemeni unui echipament de scafandru, închis etanş, şi spiritul care pâlpâia şi se zbătea să se facă auzit, fluturele. Două metafore care reprezintă titlul cărţii ce a fost realizată plecând de la acele clipiri ale pleoapei, Scafandrul şi fluturele, publicată în 1997. Ce putere are clipirea unei pleoape… La zece zile după publicarea cărţii, Bauby s-a stins.

Îmi mai aduc aminte şi de alte cazuri – pe acestea nu le cunosc prea bine, poate voi reveni asupra lor după ce citesc mai multe. Este vorba despre oameni din ale căror cumplite mărturisiri afli că anestezia nu a funcţionat corect în timp ce au fost operaţi şi care au fost conştienţi în timpul operaţiilor, simţind durerea pe viu – numai că erau paralizaţi. Erau probabil în ceea ce doctorul Steven Laureys a numit stare de conştienţă minimă, deci au auzit tot ce s-a discutat în jurul lor şi au simţit fiecare particulă de durere, fără să poată spune cuiva acest lucru, decât după ce operaţia se încheiase şi efectul paralizant al anesteziei trecuse. Cum supravieţuieşti unei astfel de experienţe?

I Have No Mouth, and I Must Scream…

Reclame